Cu mască sau fără mască, cu dronă sau fără dronă, de mai bine de-un an, “Leonce şi Lena” se plictisesc, se ocolesc, se găsesc şi se căsătoresc la DAVILA…

 

Moto: „Dragostea este un miracol oricând posibil” – Friedrich Dürrenmatt (1921-1990), laureat al premiului Büchner – 1986

*Cristian Sabău

GEORG BŰCHNER (1813 – 1837), răzvrătitul genial
Karl Georg Bűchner se naşte la 17 octombrie 1813 ca fiu al unui cunoscut medic din Goddelau – landul Hessa, fiind întâiul dintre cei 6 (şase!) frați care cu toții vor deveni personalități importante pentru spațiul german. Timpurile nu-s tocmai roz, Georg Bűchner vine pe lume într-o perioadă istorică zbuciumată, mai precis se naşte chiar în a doua zi a sângeroasei “bătălii a națiunilor” de la Leipzig (16-19 octombrie 1813) în care Napoleon este învins de coaliția monarhiilor europene. Ca urmare harta Europei se modifică sensibil, iar “Sfânta Alinață” a marilor puteri învingătoare asupra Franței napoleoniene (Napoleon fiind perceput ca marea amenințare, “moştenitor” şi continuator al revoluției franceze) pornind o ofensivă pentru restabilirea vechiului regim autocrat. In acest context istoric în care imperiul napoleonian se descompune iar  năzuințele spre libertate sunt înfrânte de reacțiunea europeană orchestrată de țarul Alexandru I şi prințul Metternich, familia Büchner se mută la Darmstadt (în 1816). Georg va studia aici şi după absolvirea liceului (Darmstadt, 1831), se înscrie la facultatea de medicină din Strasbourg. In Strasbourg este găzduit în casa pastorului protestant Johann Jakob Jäglé, de a cărui fiică Wilhelmina se îndrăgosteşte şi cu care se logodeşte secret, în 1832. In 1833 se mută la universitatea din Giessen. Sub influența participanților la revoluția franceză (semi-eşuată) din iulie 1830 “Les Trois Glorieuses », influențat de ideile socialiste ale lui Blanqui şi Saint-Simon, nemulțumit de situația social-politică şi de condițiile economice ale spațiului german împreună cu pastorul Friedrich Ludwig Weidig (figură importantă a opoziției politice în Hessa) publică în 1834 “Curierul de Hessa” un virulent pamflet-manifest de sorginte socialistă cu titlu inspirat de Chamfort – “Pace bordeielor, război palatelor”. Este un manifest menit să trezească conştiința germanului de rând şi să-l instige la insurecție contra totalitarismului care domnea în mai toate cele 39 (treizeci şi nouă!!) de state germane. Ca un adevărat activist pentru dreptate social, Büchner înființează (împreună cu pastorul Weidig) “Societatea pentru Drepturile Omului” şi în mai multe articole publicate în “Curierul de Hessa” susține idei revoluționare inclusiv că “lupta dintre bogați şi săraci este singurul element revoluționar al lumii”. Urmărit de poliție, pastorul Weidig este arestat, torturat şi moare în puşcărie, iar pe numele lui Büchner (care fusese deja interogat) este emis un mandat de arestare valabil în toate statele germane, fapt ce-l determină să fugă. După ce se ascunde o perioadă în landul natal, se exilează la Strasbourg sub nume fals şi foarte strâmtorat financiar, dar unde se simte în siguranță. În 1835 lucrează la o piesă inspirată din revoluția franceză de la 1789 – “Moartea lui Danton” în care aduce în prim-plan (şi în opoziție) figurile lui Danton şi Robespierre, dar traduce şi două piese de Victor Hugo, “Lucreția Borgia” şi “Maria Tudor”. Tot în această perioadă scrie şi singura sa nuvelă – Lenz, inspirată din viața dramaturgului şi poetului Jakob Lenz, discipol al lui Kant şi prieten al lui Goethe.

În primăvara lui 1836 continuă activitatea de cercetare ştiințifică în domeniul biologiei, şi devine membru corespondent al « Societății de Istorie Naturală » de la Strasbourg. Situația financiară precară îl determină să participe la un concurs organizat de Editura Cotta din Stuttgart care premia cea mai bună comedie. Pentru acest concurs în iunie 1836 scrie şi trimite comedia romantică “Leonce şi Lena” o satiră comico-social-politică ambientată într-un cadru de basm romantic german. Din păcate plicul care conținea comedia ajunge după termenul fixat pentru concurs şi este returnat fără a fi deschis. In septembrie 1836 Büchner primeşte titlul de doctor al Universității din Zurich, iar în octombrie se mută la Zurich unde obține un post asistent la facultatea de medicină. Aici îşi va petrece ultimele patru luni de viață la o adresă foarte apropiată de aceea unde peste 8 decenii va putea fi întâlnit un revoluționar ceva mai matur, un oarecare Vladimir Ilici Lenin. În toamna şi iarna lui 1836 lucrează la drama Woyzeck, inspirată dintr-un fapt real petrecut prin 1820 – uciderea unei tinere de către amantul său, un bărbier-soldat. La începutul lunii februarie 1837, se îmbolnăveşte de tifos. In 17 februarie vine să-l viziteze logodnica sa Wilhelmina Jäglé, căreia îi încredințează jurnal său precum şi piesa “Pietro Aretino” inspirată din viața poetului şi atât de bârfitorului curtean italian (1492-1556, “fiu de curtezană dar având un suflet regesc” cum se auto-definea). Această piesă ar fi putut fi o capodoperă, dar n-a fost să fie, pentru că Georg moare peste două zile, în 19 februarie (la nici 24 de ani!), iar logodnica sa speriată de libertățile pe care şi le-a permis Büchner (având în vedere modelul Aretino, un pamfletar necruțător, dezinvolt spre obscene, nici nu-i de mirare) a considerat piesa ca nefiind tocmai “ortodoxă” şi a distrus-o. De-abia în 1850 fratele său Ludwig va publica scrierile lui Georg (împreună cu o biografie şi o introducere) la o editură din Frankfurt. Apoi, în 1870 operele sale vor fi publicate de editorul Franzos, cu erori mari, inclusiv cu denaturarea titlului dramei « Woyzeck » în « Wozzeck », titlu greşit pe care îl preia compozitorul Alban Berg pentru opera sa din 1919, (prezentată la Berlin de-abia în 1925). Etichetat în timpul vieţii ca un vizionar, agitator sau -în cercurile restrânse ale specialiştilor- ca promiţător om de ştiinţă, geniul dramatic al lui Bűchner a fost consacrat pe plan mondial la aproape un secol de la moarte. Premierele absolute au fost la Hamburg în 1910 – “Moartea lui Danton” şi la Műnchen în 1913 – “Woyzeck”. Situate pe traseul dramaturgiei universale undeva între Shakespeare, Molière, Dürenmatt, Ionesco, Beckett şi Brecht, piesele acestui foarte tânăr creator sunt o etapă esențială în conturarea unor noi direcții în literatura destinată scenei baleind o zonă largă de la naturalismul cel mai adânc la expresionismul cel mai dur…

Premiul Georg BüchnerBüchnerpreis

Ca o recunoaştere -foarte târzie- a valorii operei sale a fost înființat Premiul Georg Büchner şi decernat începând din 1923 de Landul Hessa pentru a răsplăti anual doi artişti de excepție. Apoi după ce a fost suspendat între 1933 – 1944, Büchnerpreis a fost transformat (din 1951) în cea mai înaltă distincție literară germană. De atunci este decernat anual (însoțit de un cec de 40.000 €uro!) de “Academia Germană pentru Poezie şi Limbă” din Darmstadt-Hessa şi răsplăteşte un autor ale cărui creații au servit limba germană şi literatura germanofonă. Printre marile nume de autori recompensați cu acest premiu cităm doar câțiva: Max Frisch (1958), Paul Celan (1960), Hans Magnus Enzensberger (1962), Ingeborg Bachmann (1964), Günter Grass (1965), Heinrich Böll (1967), Thomas Bernhard (1970), Elias Canetti (1972), Peter Handke (1973), Christa Wolf (1980), Martin Walser (1981), Elfriede Jelinek (1998), Oskar Pastior (2006)… şi să nu-l uităm pe Friedrich Dürrenmatt (1921-1990), unul dintre marii admiratori ai lui Büchner care a primit premiul Büchner în 1986, de la care am împrumutat motto-ul articolului…

 

Planuri matrimonial-statale cu prinț de POPO şi prințesă de PIPI

Să zicem că eşti prinț-moştenitor, şi că te-ai săturat până peste urechi de rutina curții unui minuscul şi imaginar principat german cu nume idilic – POPO. Că nu te încântă deloc ideea unei alianțe matrimonial-dinastice cu o necunoscută… că ți-ai dori o fată (obişnuită?) frumoasă, plină de calități (cam incerte) şi ca s-o găseşti eşti gata să s-o cauți te duci la naiba-n praznic… Numai că acolo la naiba-n praznic, poate în Italia, da’ mai bine în (pe-atunci) depărtata şi sălbatica Africă trecând (nu ştim cum, poate înot ca ) peste acea Mare Nostrum, -neşansă- nimereşti peste o prințesă deghizată… fira’ar a naibii de soartă nemiloasă…

Să zicem că eşti prințesă (tot moştenitoare, tot) a unui imaginar principat german tot cu nume idilic – PIPI şi pentru “înalte rațiuni de stat” eşti arondată unui prinț pe care nu-l cunoşti, despre care n-ai auzit mare lucru, care oricum nu-ți inspiră multă încredere… Aşa că dorind să scapi de probabil-neplăcuta unire cu un străin, o iei la sănătoasa… Fugi de civilizația uniunilor dinastic-matrimoniale toooocmai în Africa (pe vremea aceea încă nu ajunsese pe-acolo exploratorul Livingstone, -născut în acelaşi an cu Büchner, 1813- să ne spună ce şi cum…) ca să te contopeşti cu natura şi peste ce dai? Păăăăai  –GHINION!- dai peste un negru cam sălbatic (pardon – peste un afro-european) cu sânge albastru. Asta e, piaza rea, pisica (sau pantera) neagră, afro-europeanul era chiar prințişorul de care fugeai… Cam asta-i esența subiectului comediei liric-romantice (chiar de sfârşit de romantism german, asta era ambiția lui Büchner) în care se mai amestecă pentru a condimenta (din belşug!) un simpatic pierde-vară – Valerio, care are parte de-o ascensiune fulminantă pe scara socială, o guvernantă foarte inventivă dar căreia îi e greu s-o scoată la vopsea cu prințesa măi năzuroasă decât multe eroine de poveste. Si totul (sau ca să fiu corrrrrect, aproape totul) se petrece pe fundalul colorat plin doldora de etichetă şi de peruci al curții şi curtenilor lui PETER de profesie rege în POPO…

Exploatând cu pricepere acest foarte bun material dramatic, spectacolul piteştean al lui Cristian Ioan porneşte en trombe cu multă mişcare prin toată sala poliția (feminizată, probabil poate pentru a fi mai puțin fioroasă) urmărind un infractor (cu suspiciunea rezonabilă că este fooaarrte) periculos… Acest foarte mişcat captatio benevolentiae este o bună alegere pentru aspirarea publicului în interiorul tramei şi dacă interesul publicului este reținut prin metode clasic-polițieneşti, ce mai contează, rezultatul primează… Ca un fel de vârtej (social) asemănător acelui din ținutul OZ, tornada sentimentală din principatul POPO în spectacolul lui începută en trombe se termină en fanfare. Intre aceste două puncte de START şi de FINISH se întâmplă multe şi plăcute evenimente şi răsturnări de situații care încântă şi uimesc spectatorii, pe alocuri (şi prin sondaj) participanți preț de câteva secunde la acțiunea piesei.

Pentru că în spectcolul lui Cristian Ioan, măria sa Speranța nu moare nici prima, nici a doua, nici ultima, nici în zori (cum susținea Romulus Guga), nici pe seară, nu moare neam, cum se zice p’acilica… Adică protagoniştii (şi ceilalți, mai puțin protagonişti) tot speră şi speră să dea peste o realitate mai conformă cu propriile vise. Şi dacă realitatea aceea mult-visată nu se află pe-aproape, se justifică efortul abandonării unui program lejer şi plăcut de petrecere a timpului, a desprinderii de acea viață trăită ca o eternă duminică. Dar… Politica evitării prin fugă a “pericolului” însurătorii/măritişului cu cine ştie ce partener(ă) nedorit(ă) şi nepotrivit(ă) poate să nu dea roadele scontate; după logica unui cunoscut banc – cei doi prinți moştenitori se ocolesc ce se ocolesc şi până la urmă se nimeresc, dreeeept în… Africa! Lupta cu destinul, rezistența opusă la hotărârile acestuia pare a face parte chiar din destin…

 

Lena lui Büchner poate fi un compromis între shakespearienele Julieta şi Ofelia, dar cu ceva mai mult simț al aventurii aşa cum şi Leonce poate fi un Hamlet (muuuult!) post-shakespeare-ian, muncit–şi el, săracu’- de problemele concrete ale existenței ca devenire… Mă rog, cu oarece inserturi din foarte contemporanul şi foarte jucăuşul – Alfred de Musset (1810-1857). Să notăm că “Leonce şi Lena” este scrisă la foarte scurt timp după ce Musset publică “Capriciile Marianei” (1833) şi “Fantasio” (1834), opere pe care Büchner – cititor şi traducător de literatură franceză a epocii probabil că le-a cunoscut.

Cu mai bine de un veac înaintea luptei ionesciene contra rinocerizării “Leonce şi Lena” flutură ideea büchneriană a Luptei contra marionetizării. O luptă ce se dă între nişte personaje simpatice, care –GHINION!- îşi dau seama că trăiesc într-o societate şi –în general- o lume (umanitate) tot mai degradată, tot mai proastă, tot mai “tembelizantă” şi mai tembelizată de tot felul de proceduri, de standarde ciudate, de norme aiuristice, de cutume stupide şi de alte prostioare desuete, da’ nu prea au ce face…

Pericolul marionetizării lumii este evident în “Leonce şi Lena” şi de natură să strepezească dantura oricărei adevărate personalități umane. Ilaritatea nativă a textului (susținută de numeroase şi ingenioase poante) este potențată de soluțiile regizorului care “colaborează” cu autorul mai mutând acțiunea peste acea “Mare Nostrum”, (că doar în Italia strămoşilor romani, contimporanii merg să trebăluiască, nu să hoinărească, să lenevească şi să se-ndrăgostească) mai adaptând dorințele şi impulsurile la tehnica de ultimă generație (vezi acel selfie pe drum de liane la vreme de seară într-o secvență de inspirație hollywoodiană de tipul “Eu – Lena, Tu – Tarzan!!”) Daaaaar, un spectacol făcut pentru o “societate a spectacolului” (cum correct demonstra Guy Debord) trebuie să fie –neapărat!- mai spectaculos decât în mod obişnuit… Cu mult inainte de teoretizarea “societății spectacolului” foarte tânărul şi genialul doctor Büchner a realizat importanța aparenței, şi-a dat seama că ambalajul strălucitor, ia ochii şi fură mințile spectatorilor oricât de versați sau blazați ar fi aceştia. Combinarea eleganței “de aparat” a crinolinelor, dantelelor, panglicilor şi perucilor buclate cu acele preocupări triviale ale vulgului, ale servitorimii (de orice grad şii nivel), fructuoasa “colaborare” dintre lenea nobiliară nesilită şi lenea plebee nesocotită

nu puteau să nu ofere pretext de râs. Iar trecerile actorilor printre spectatori, atragerea acestora în joc/joacă nu fac decât să omogenizeze curtea regelui Peter, să-i crească (măcar pentru două ore) numărul supuşilor, acum în plină criză demografică. Acea năvală actoricească printer spectatori este unul dntre puținele exemple unde termenul “animație” nu se confundă cu “gălăgie”…

 

Suntem obligați să recunoaştem ca adevărate suflete-pereche Leonce şi Lena adoptă în mod independent acelaşi modus operandi pentru a se elibera de servituțile pe care le impune rangul: fuga, evadarea dintr-un univers mic şi (aproape) opresiv, obligațiile meseriei de prinț/prințesă devenind greu de suportat mai ales în momentul în care sistemul alege (mai rău, diktează) pentru ei un traseu politic&conjugal comun spre viitor… Un traseu cu multe necunoscute şi -foarte posibil- cu surprize prea puțin plăcute…  Desigur, puțintică răbdare şi un dram de reconciliere nu strică, e nevoie de o marjă pentru eventuale negocieri ale statelor (pe care le presupunem) “vecine şi prietene”, vorba unei înțelepte formulări…mai ales în fărămițarea politică un pic suprarealistă de atunci…

 

Curteni din POPO, din PIPI, din PITESTI…

Actori din generații diferite dar devotați cu suflet şi suflu zeiței Thalia, care folosesc sensibilitatea şi forța de expresie pentru a da respirație şi contur unor personaje greu (dar nu imposibil!) de întâlnit în viața de zi cu zi, dar

Personajul ca alter-ego dictatorial (ce-i drept, pe durată limitată) anihilatorul (şi substituitorul) personalității reale a actorului pe durata spectacolului (mă rog, -poate- şi a repetițiilor) a fost pus în valloare de distribuția aleasă. Desigur, nu oricine tânăr poate fi Leonce sau, nu orice fată poate fi Lena, nu orice doamnă poate fi guvernantă, ai nevoie de multă aplecare (inclusiv fizică) spre romanțiozitate, spre aventură, trebuie ssumi un comportament revoluționar față de canoanele vremii…

Prințul Leonce piteştean este un Dan Andrei în mare formă (şi cred) în cel mai complex rol pe care l-a jucat până în prezent la Davila, un personaj care cere nuanțe de lirism şi ironie, de elan existențial şi apatie, o doză mare de defetism (princiar) combinată cu spiritul şi aplombul unui veritabil frondeur. Un frondeur care se înhăitează cu haimanaua epicureică Valerio, pentru a reuşi sabotarea şi dinamitarea (e adevărat că Alfred Nobel încă nu se născuse, dar…) convențiilor sociale. Dar poate că acea cură de natură (sălbatic-africană) i-a priit, s-a bronzat (poate neuniform, că soarele african nu-i lampă s-o plimbi cum ți-e voia pe epidermă) şi şi-a întâlnit femeia visurilor… aşa că se înapoiază mai co-coperant, gata să-şi pună gâtul în jugul guvernării minusculului stat pentru liniştea părintelui, pentru bucuria (şi aplauzele) curtenilor şi -mai ales- pentru propăşirea supuşilor…

Delicatețea fizică a diafanei Ramonei Olteanu găseşte în datele prințesei Lena un câmp de exprimare pe care orice actriță şi l-ar putea dori: oscilația între dorințele încă neconcretizate nici măcar mental (d’apăi real) şi tentația de a gusta din fructele (africane!) oprite care aglomerează fructiera (sau coşarca) plăcerilor de-abia, de-abia întrezărite. Oferta care “echipamentul” de prințesă-exploratoare, adică albul imaculat al compleului crinolină-umbreluță o face arătosului (şi cam speriosului) sălbatic african, este într-adevăr o “ofertă de nerefuzat”. Adaptând formula vizuală hollywoodiană “Eu–Jane, tu-Tarzan” la “eu turista-tu băştinaşul” şi cu un pic de topping adrenalinic prințesei Lena nu I se poate refuza un prețios trofeu: un selfie cu atrăgătorul sălbatic… obținut pe principiul romantic-eminescian, “mai nu vrea, mai se lasă”… El, adică…

 

Gabriel Gheorghe, cum ziceam – haimanaua epicureică Valerio, contrabalansează atât cât trebuie lirismul defetist al prințului Leonce, pentru a ține cumpănă dreaptă şi a (re)stabili echilibrul în natură. Şi dacă i se mai întâmplă şi lui să viseze, visele sale sunt mult mai reale au formă şi culoare de friptură în sânge… şi miros de grătar bine rumenit sau/şi de vin îmbietor-gâlgâitor. Ei şi dacă prin preajmă se mai nimereşte şi o guvernantă drăguț-elefantină (din cauză de nas care “citează” o trompă pachidermică) viața e tot mai frumoasă, ruşine celor ce susțin contrariul! Capabil să justifice mulțimea de măşti pe care le poate purta o biată ființă umană, să mai şi țină discursuri aplaudate şi să contribuie decisiv la ridiculizarea şi decredibilizarea poliției Valerio pare foarte aproape de un Figaro neamț fără brici, foarfece, lighenaş, dar cu acelaşi aplomb în legarea şi dezlegarea capitolelor intrigii…

Să nu credeți că Mirela Popescu este doar manipulanta unu soi de ricşă ce conține o prințesă ocrotită ca într-un cocon de mătasă… Indeplineşte şi funcțiile unei guvernante grijulii aproape mereu depăşită de ciudatele dorințe, toane, fițe, capricii, fasoane, mofturi, ale prințesei. Ca să se “scoată” cumva să nu fie depăşită de complexitatea sarcinilor de serviciu o mai ajută experiența de viață, vivacitatea minții şi chiar şi flexibilitatea coloanei vertebrale… Iar după întâlnirea de gradul 3 şi stabilirea jovialei complicități cu un bon-viveur de anvergura viitorului ministru Valerio intuiția 100% feminină îi spune că deja ceva s-a schimbat… în bine!

Vasile Pieca în rolul regelui Peter este pretutindeni în curtea sa de buzunar şi mai peste tot în sala de spectcol. “Filosof la domiciliu” (cum ar fi spus Tudor Muşatescu) îşi domină curtenii aproape aneantizați de ştiința de carte şi înalta înțelepciune a şefuluişef care chiar ajuns cu competența în înalte sfere ale gândirii, preocupat de simetrie ca de un sistem de referință instabil, mereu corectibil, nu vrea să-şi uite poporul, şi aşa, spre regească aducere aminte mai face câte un nod la batistă… şi mână în mână (sau gând în gând) cu zarurile destinului se descurcă cu eticheta, păcăleşte (de fapt parodiază cu complicitatea tuturor curtenilor) ceremonia nupțială a prințului, păcălit fiind de regia lui Valerio. Combinând severitatea de fațadă cu înclinația spre ludic, Vasile Pieca trece dezinvolt prin tonurile comice oferite cu generozitate de Büchner şi Cristian Ioan

De remarcat claritatea mesajului regal care sigur ajunge nealterat şi la curteni (oricât de tembeli) şi la spectatori, oricât de depărtați…

Mirela Dinu este Rosetta, fata frumoasă şi disponibilă, numa’ bună (hèlas…) pentru petrecerea plăcută a timpului liber princiar… Rosetta rămâne un interludiu, o ofertă romantică de dragoste la liber şi fără aşteptări (prea mari). Altfel spus o fată frumoasă care se dă huța (că doar n’o să zic -politizând- se balansează) între cu ceva speranțe dar fără iluzii… şi niscaiva dorințe pe care pare că le presupune irealizabile. Rosetta Mirelei Dinu rămâne un moment absolut sexy-romantic şi erotico-poetic într-o vâltoare comică generalizată.

Puiu Mărgescu mândrul purtător de falsă şi găunoasă solemnitate mulțumit de sine şi gata de orice pentru a-şi mulțumi regale şi prințul, pătruns de înalta funcție şi plin de grijă să nu cumva s-o piardă

Binomul (că doar trăim în vremuri curat binomiale…) polițienesc Tudorița Popescu – Cristina Caragea reuşeşte să exprime imaginea publică despre poliția mai oricărui stat: pricepe puțin, se agită mult, aleargă fără după ținte false, depăşeşte (cu aplomb!) limitele legale, acționează (cu mijloace specific) într-o stare de hybris (ca să nu zic într-o stare de încălcare non-stop a legilor apărate), ce-i drept un hybris feminizat, practicat cu grație şi voioşie… şi de când cu dispariția dronei care le ajuta munca de culegere de informație pe teren, chiar ar avea ceva în plus spre anchetare…

Adrian Duță în rolul maestrului de ceremonii mereu atent la ceremonialul artificial (deh, sarcinile de serviciu…), ceremonios şi artificios, foarte atent la “alunecările” de discurs (cu rezolvări asemănătoare rolului din “Nunta lui Figaro” al aceluiaşi regizor Cristian Ioan, dar ce altceva să mai spunem decât – lume rea şi parşivă…)

Marius Pieca în rolul poetului oficial este sfiosul care se vrea expresiv; şi s-ar vrea şi nițel mai mult protagonist dacă nu l-ar împiedica uniformizarea mişcării şi standardizarea gândirii ce organizează viața curteanului (de rang înalt) din POPO…

 

***

Scenografia Mirunei VARODI defel claustrofobă din moment ce caută spațiile largi şi sugestivă cu acea punte între suflete (şi poate) între continente, culturi şi civilizații, costumele -după geografie- mai sumare în Africa, mai elaborate în regatul POPO-ului (că aşa-i la noi civilizații), demonstrează că se poate face destul şi de efect cu mijloace (relativ) modeste.

***

 

Oare ce să fie “Leonce şi Lena”

“Leonce şi Lena” această glumă dramatizată a foarte tânărului Büchner care dacă ar fi ajuns la timp ar fi avut şanse mari să câştige concursul organizat de Editura Cotta pe care (ceva mai) maturul regizor Cristian IOAN, a adaptat-o vremilor şi geografiilor cu toatele – mereu schimbătoare… ne-a oferit un spectacol care – cu mască sau fără mască, cu dronă sau fără dronă, de mai bine de-un an  – porneşte cum ziceam –en trombe- cu acea urmărire (polițienească!) a suspectului prin toată sala şi se sfârşeşte en fanfare, cu o (neaşteptată şi mascată) nuntă princiară. Adică, taman cu acea ceremonie de care mirii princiari au fugit dar de care n-au scăpat. Mai pe şleau spus, -şi răsturnând total una dintre legile lui Murphy – ceea ce începe bine se termină şi mai bine… cel puțin pentru unii//unele. Ce altceva şi-ar putea dori spectatorul? Poate restituirea către spectacol a dronei care era un atu (nu doar tehnic) important în economia spectacolului…

Interogația de final “Sau mai bine să construim un teatru?” primeşte răspunsul concret: Păi DA, mult mai bine, şi chiar acum! Pentru că teatrul se (re)construieşte cu fiecare spectacol: se reproduce atmosfera de basm scenic, se (re)confirmă talentul şi dăruirea actorului, se îmbunătățeşte starea spirituală a spectatorului. Poate că teatrul piteştean avea nevoie enfin de un final en fanfare cu actorii pe post de atlanți vivanți şi actrițele ca adevărate cariatide portante şi vivante… Pentru că dumnealor actorii susțin şi însuflețesc cărămizile teatrului, şi fiecare îşi merită (măcar) propria statuie efemeră cu soclul la purtător fie acest soclu chiar şi o modestă (dar solidă) cutie inscripționată cu numele statuii vii pe care o susține.

Şi dacă sub competentul management al noului ministru al curții Valerio toți cei care vor să muncească şi să-şi câştige pâinea cu sudoarea frunții vor fi declarați nebuni periculoşi pentru țară, şi dacă Al de Sus în marea sa generozitate le va oferi tuturor umbră bună contra arşiței, dacă va trimite macaroane, smochine, pepeni, dacă cetățenii vor primi voci melodioase, trupuri atletlice şi o religie comodă, atunci da, raiul va fi chiar aici/acolo în regatul POPO… Se îndoieşte cineva?

 

Spectacolul de la Davila imaginat de Cristian Ioan la care echipa piteşteană s-a înhămat cu plăcere şi dăruire demonstrează –încă o dată!- că textele clasice nu sunt nişte vechituri bune doar să scoată din sărite nişte elevi plictisiți de pe la şcoli cu promovabilitate scăzută, ci sunt întâmplări oricând bune de recitit, de actualizat (pardon, “de ambientat”) de re-gândit, de re-trăit… Si de revăzut de câte ori se oferă ocazia… Simpatic, haios, amuzant, şi ca la multe comedii poți să râzi în voie fără să sapi prea adânc cautând rațiunile profunde ale amuzamentului, o piesă şi un spectacol care consacră o revoluționară răsturnare de paradigmă existențială: aici, la Büchner şi Cristian Ioan, cerințele primordiale nu sunt cele de hrană şi securitate (individual!) ci de libertate şi dragoste… Currrrat revoluționar ar zice polițistu’ Pristanda!

Poate că –aşa mi s-a părut- în piesa foarte tânărului Georg Buchner (mai mult decât despre fuga de măritiş/însurătoare) este vorba despre condiția de ființă gânditoare a acelei trestii pascalian-existențiale – omul fără majuscule, omul obişnuit la nivelul căruia “coboară” cei doi prinți amenințați de nedoritele căsătorii. Sau poate/şi despre teme de nelipsit ca relația dintre adevăr şi esență, despre duelul dintre dorință şi putință, despre iluzie şi realitate despre hotarul nestatornic între aceste domenii nici dânsele (dumnealor, domeniile!) foarte clar definite…

 

De ce (abia) acum?

Am început de câteva ori să scriu acest articol (şi am tot amânat terminarea lui…) dedicat acestui foarte reuşit spectacol pentru că de câte ori am avut curiozitatea să-l văd am sesizat diferențe între spectacole, mici diferențe, explicabile şi -aş zice- uşor de evitat. Aşa că ceea ce a rezultat ca demers cronicăresc poate fi socotită o medie a percepției asupra celor 4 (da, patru!) spectacole pe care le-am văzut (până în prezent… Ceea ce nu-i mare lucru având in vedere faptul că spectacolul cu “Leonce şi Lena” de la Bulandra l-am văzut la premiera din primăvara lui 1970 (prin martie, cred) şi în următorii ani de vreo 7-8 ori… şi n-a fost o exagerare merita din plin, spectacolul lui Liviu Ciulei cu Virgil Ogăşanu (Valerio), Ion Caramitru (Leonce), Irina Petrescu (Lena), Valy VoiculescuPepino (guvernanta) şi Marin Moraru (regele Peter).

In spectacolul gândit de Cristian Ioan Tehnica nouă pune şi ea serios umărul la realizarea spectacolului şi se dovedeşte (mă rog, nu şi la ultima reprezentație) că dronele pot fi utile şi în Irak sau Siria dar şi în sala de spectacole de la Davila. Dar absența dronei la cea mai recentă reprezentație mă face să mă gândesc că poate după mai bine de un an de serviciu, echipamentul respectiv a intrat într-un proces de revizii şi reparații pentru a fi gata de zbor (şi urmărire a suspecților) şi în viitoarea stagiune. Aşa să fie!! Iar dacă va fi vreo problemă de investiții, păi să lansăm o subscribție pentru a salva ideea originară a spectacolului…

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s